Am analizat programul de guvernare propus de Siegfried Mureșan. Dincolo de cele 372 de măsuri anunțate și de formulările despre modernizare, găsesc aceeași problemă fundamentală: sacrificiile oamenilor sunt tratate ca o certitudine, iar recuperarea nivelului de trai rămâne condiționată, amânată și, pe alocuri, contrazisă chiar de textul documentului.
România are nevoie de disciplină bugetară. Dar o guvernare care slăbește economia, reduce puterea de cumpărare și cere populației să suporte în continuare nota de plată trebuie judecată după rezultate. Schimbarea numelui premierului nu șterge bilanțul politicilor pe care acesta își propune să le continue.
Cel mai grav rechizitoriu se află chiar în program. Autorii recunosc: „Aceste rezultate au avut un cost: taxe mai mari și o economie care a încetinit.” Așadar, efectele negative sunt cunoscute. Cu atât mai mare este responsabilitatea celor care cer continuarea aceleiași direcții.
Datele INS publicate în septembrie arată că, în primul semestru din 2026, PIB-ul a scăzut cu 0,7% pe seria brută, față de aceeași perioadă din 2025. Consumul gospodăriilor s-a redus cu 2,5%, iar volumul de activitate din industrie cu 2,9%. În iulie, câștigul salarial real a fost cu 2,5% mai mic decât cu un an înainte. Oamenii pot vedea mai mulți lei pe fluturaș și totuși pot cumpăra mai puțin.
Inflația anuală a coborât în august la aproximativ 6,2%. Este o încetinire a scumpirilor, însă prețurile nu s-au întors la nivelul de anul trecut. Pierderea acumulată de putere de cumpărare nu dispare odată cu un comunicat optimist.
Economia este afectată și de șocuri externe, inclusiv energetice. Dar guvernarea răspunde pentru propriile decizii. Comisia Europeană arăta în prognoza din mai că ajustarea fiscală și inflația ridicată apasă asupra veniturilor reale și consumului. Iar investițiile, care au crescut cu 10,9% în primul semestru, arată tocmai de ce trebuie protejate mecanismele care susțin activitatea economică. A continua austeritatea fără o protecție socială suficientă și fără o relansare credibilă înseamnă să prelungești suferința unei economii deja slăbite.
Promisiunea privind TVA este o amânare fără scadență. Programul prevede revenirea la 19% „de îndată ce România își va permite”. Cine stabilește momentul? Pe baza cărui prag? În ce an? Documentul nu oferă aici un mecanism verificabil de declanșare. Pentru firme și consumatori, povara existentă continuă, în timp ce reducerea ei rămâne o intenție.
Mai mult, promisiunea de a nu introduce impozite noi trebuie citită împreună cu detaliile. Capitolul Finanțe vorbește despre lărgirea bazei impozabile, revizuirea facilităților, reforma impozitării proprietății și accize cu bază lărgită. Aceste direcții pot crește suma efectiv plătită chiar dacă denumirea impozitului sau cota generală rămâne aceeași. Solicit explicații și simulări publice: cine plătește în plus, cât și de când? Predictibilitatea fiscală trebuie demonstrată prin calcule, nu invocată în conferințe de presă.
La taxarea muncii, documentul oferă două repere care trebuie împăcate. Sinteza programului anunță un „dividend al reformei” din 1 iulie 2027, condiționat de atingerea țintei de deficit pentru 2026 și de economii certificate. În schimb, capitolul Finanțe spune că spațiul fiscal va merge prioritar spre reducerea taxării muncii după coborârea deficitului sub 3% din PIB. Programul plasează acest obiectiv în 2030.
Vorbim despre mecanisme diferite sau despre o promisiune care poate fi împinsă cu trei ani? Salariații au dreptul la un răspuns înaintea votului de învestitură. Nu le poți cere să suporte imediat costurile și să descifreze singuri când ar urma să primească ceva înapoi.
Pensionarii primesc o indexare înconjurată de condiții. Programul prevede indexarea pensiilor și alocațiilor în 2027, dar o leagă de traiectoria deficitului și de avizul Consiliului Fiscal. Capitolul Finanțe adaugă plafonul de 12,2% din PIB pentru asistența socială și formulează „indexarea prudentă” a pensiilor.
Prudența trebuie să se aplice și consecințelor asupra oamenilor. Cer procentul, data aplicării, numărul beneficiarilor și sursa de finanțare. Indexarea trebuie să protejeze veniturile de scumpiri, iar pierderile deja acumulate au nevoie de un răspuns distinct. O promisiune fără cuantum nu plătește medicamentele și întreținerea.
În privința șomerilor, programul merge într-o direcție socială greșită. Acesta propune reducerea perioadei de acordare a indemnizației de șomaj, sub formula „descurajării nemuncii”. A pierde locul de muncă într-o economie care se contractă nu înseamnă a refuza munca. Un om concediat are nevoie de venit temporar, calificare și un loc de muncă disponibil.
Sunt prevăzute și formare profesională, și planuri individuale de activare. Dar acestea trebuie să producă rezultate înainte ca protecția să fie scurtată. Altfel, statul își reduce cheltuiala transferând riscul către familia rămasă fără salariu. Aceasta este o alegere politică nedreaptă.
Aceeași îngrijorare apare în propunerea de revizuire a Legii dialogului social și a contractelor colective ce ar conține „drepturi exagerate”. Cine definește exagerarea și după ce criterii? Combaterea privilegiilor nejustificate nu poate deveni pretext pentru slăbirea negocierii colective. Iar contractele de muncă „la cerere” trebuie însoțite de garanții privind venitul, timpul de lucru și predictibilitatea programului. Flexibilitatea care lasă tot riscul pe umerii angajatului înseamnă precaritate.
Noua lege a salarizării este promisă fără diminuări de venituri, dar într-un plafon care se restrânge ca pondere în economie. Programul fixează adoptarea până la 31 octombrie 2026 și urmărește coborârea cheltuielilor de personal spre 7,9% din PIB în 2031. Aceste obiective nu sunt automat incompatibile, însă compatibilitatea lor trebuie dovedită prin grile și impact bugetar. Unde sunt simulările pentru profesori, personal medical și funcționari? Ce inechități se corectează și cine primește efectiv mai mult?
În educație, înlocuirea gradației de merit cu o primă de 10–20%, pentru cel mult 30% dintre profesori, decisă la nivelul școlii, cere criterii naționale și o procedură reală de contestare. Altfel, apare riscul ca recunoașterea profesională să depindă prea mult de conducerea unității. Țintele de finanțare pentru educație și cercetare trebuie transpuse în alocări anuale; formularea „creștem gradual” nu este suficientă pentru școlile care au nevoie de bani acum.
În sănătate, cifrele cer o dezbatere serioasă. Documentul prevede aplicarea unui plan care reduce plafonul paturilor contractabile de la 117.284 la 103.211 până în 2028: o diferență de 14.073 de paturi.
Programul vorbește și despre reconversie, servicii ambulatorii și minimum 2.000 de paturi suplimentare de paliație, contractate separat. Tocmai de aceea, trebuie prezentată situația fiecărui județ: ce capacitate se reduce, ce o înlocuiește și când devine funcțională alternativa. Nu accept ca economia bugetară să preceadă existența serviciului medical înlocuitor.
Integrarea costurilor salariale în tariful serviciilor spitalicești ridică o problemă suplimentară. Un spital care trebuie să asigure permanent urgențe are costuri și atunci când numărul cazurilor fluctuează. Promisiunea unei tranziții fără destabilizare trebuie susținută prin finanțare pentru capacitatea de intervenție, personal și acces teritorial. Pacientul dintr-o zonă mai puțin populată are același drept la tratament.
În energie, refuzul plafonărilor generalizate vine cu un sprijin țintit ale cărui detalii sunt decisive. Programul prevede ajutor pe criterii de venit și o piață fără plafonări generale. Documentul lasă bugetul și durata sprijinului de după 1 ianuarie 2027 să fie stabilite prin lege. Care va fi pragul? Cât se compensează? Ce se întâmplă cu familia aflată puțin deasupra pragului, dar care nu-și poate achita factura?
Investițiile energetice trebuie accelerate. Până când produc efectiv energie și reduc costurile, gospodăriile și firmele au nevoie de protecție funcțională. Centralele promise pentru viitor nu achită facturile prezente.
Companiile strategice nu pot fi tratate ca o simplă listă de tranzacții. Programul prevede păstrarea controlului majoritar al statului în companiile strategice, evaluări independente și interdicția folosirii încasărilor pentru cheltuieli curente. Aceste garanții trebuie respectate. Ele nu înlocuiesc însă demonstrația că fiecare vânzare sau concesiune servește interesului public.
Pentru Otopeni și Portul Constanța cer comparații publice între investiția directă, listare și concesiune: venituri viitoare, dividende cedate, tarife, control și obligații ale operatorilor. Pentru TAROM, capitolul detaliat prevede privatizare, iar în lipsa investitorului, închidere ordonată. O asemenea decizie cere un plan verificabil pentru salariați și pentru continuitatea legăturilor aeriene esențiale. Interesul național nu se dovedește prin simpla invocare a competiției.
Nici economiile pentru pensiile viitoare nu trebuie transformate într-o soluție comodă pentru lipsa capitalului. Programul propune extinderea investițiilor fondurilor de pensii în acțiuni, infrastructură și fonduri de creștere. Aceste investiții pot avea un rol economic util, dar banii participanților trebuie protejați prin limite de risc, diversificare și evaluări independente. Obiectivele politice ale guvernului nu pot prevala asupra interesului celor care economisesc.
Pentru comunitățile locale, promisiunea de continuitate rămâne strâns legată de plafonări și cofinanțare. Programul păstrează Anghel Saligny și precizează că participarea locală va fi proporțională cu posibilitățile financiare. Cer formula exactă și garanții pentru localitățile sărace. O comună cu venituri mici nu trebuie condamnată să aștepte apa, canalizarea sau drumul pentru că nu poate mobiliza aceeași contribuție ca un oraș prosper.
Ca senator de Neamț, cer și alocări multianuale clare pentru A7 și A8. Programul le numește explicit între priorități, dar precizează că includerea unui proiect în listă nu echivalează cu decizia de finanțare. Moldova are nevoie de contracte finanțate, plăți și termene respectate. Acestea sunt probele seriozității unei guvernări.
În transporturi, ajustarea rovinietei și TollRo la costurile întreținerii trebuie evaluată și prin efectul asupra economiei. Costurile suplimentare ale transportului se pot transmite în prețurile mărfurilor. Iar eliminarea unor trenuri cu ocupare redusă cere verificarea alternativelor pentru navetiști și comunități. Un serviciu public are și o funcție socială, care trebuie măsurată înainte de a fi restrâns.
În agricultură, sprijinul trebuie explicat până la ultimul leu. Sinteza promite compensarea costurilor de înființare a culturilor afectate de secetă. Capitolul detaliat arată că polița minimă obligatorie ar urma să fie emisă în cuantumul reținerii de 3% din plățile directe pe suprafață. Fermierul trebuie să știe cât contribuie statul, ce riscuri sunt acoperite, în cât timp primește despăgubirea și ce pierderi rămân la el. Nu poți prezenta drept sprijin public integral un mecanism finanțat și din sumele cuvenite beneficiarului.
Combaterea evaziunii trebuie să producă încasări reale și corecte. Programul condiționează bonusurile ANAF de depășirea planului de încasări. Fără indicatori privind legalitatea controalelor, soluționarea contestațiilor și rambursarea la timp a TVA, un asemenea stimulent poate crea presiune nejustificată asupra contribuabililor. Performanța trebuie măsurată și prin banii recuperați definitiv din fraude, și prin tratamentul corect al firmelor.
Iar reorganizările anunțate în administrație, poliție, justiție și sistemul de pensii trebuie judecate după accesul cetățeanului la servicii. Comasarea unei instituții nu este o reușită dacă omul așteaptă mai mult sau trebuie să călătorească mai departe. Pentru fiecare reorganizare cer costul tranziției, economia netă și standardul de serviciu care trebuie păstrat.
Nu contest măsurile utile doar pentru că sunt propuse de adversari politici. Digitalizarea, reducerea risipei, investițiile și combaterea fraudei sunt necesare. Tocmai de aceea, ele trebuie desprinse de o abordare în care salariatul, pensionarul, șomerul și comunitatea săracă suportă primele și cele mai sigure constrângeri.
Consider iresponsabilă continuarea unei politici care a împovărat oamenii fără să ofere o recuperare credibilă a nivelului de trai. Consider contrară interesului național o ajustare care, aplicată fără protecții suficiente, riscă să slăbească producția, serviciile publice și capacitatea comunităților de a se dezvolta.
Și lista propusă a miniștrilor ridică o întrebare legitimă: unde se termină negocierea politică și unde începe selecția pe criterii de competență? În opinia mea, USR revendică o pondere în Guvern disproporționată față de sprijinul primit la urne, iar prea multe nominalizări lasă impresia că apropierea de conducerea partidului cântărește mai mult decât experiența în domeniul respectiv. Românii au dreptul să știe ce realizări profesionale și ce rezultate concrete recomandă fiecare candidat pentru portofoliul încredințat. Ministerele nu sunt recompense de partid, iar România nu își permite să plătească pentru ucenicia unor oameni promovați prin negocieri politice.
Ca senator PSD, susțin reducerea deficitului prin combaterea evaziunii, eliminarea cheltuielilor nejustificate, investiții productive și creșterea bazei economice. Cer protejarea veniturilor mici, finanțarea serviciilor esențiale și o distribuție echitabilă a efortului. Orice program de guvernare trebuie să arate simultan ce economisește statul și cum trăiesc oamenii după aplicarea lui.
Românii au plătit deja scump. Nu mai accept ca răbdarea lor să țină loc de politică economică, iar sărăcirea lor să fie prezentată drept succes al reformei. România are nevoie de o schimbare de direcție.
